Interviuri
„Suntem în continuare sub «zodia» optzecismului”
fragmente dintr-un interviu realizat de Svetlana Cârstean (în Observator cultural, nr. 70, 26 iunie 2001)
Consideri că, pentru un artist, e necesară, la un moment dat, prezența unui mentor, a unui maestru? Cum a funcționat în cazul tău acest lucru?
Pentru mine, întîlnirea cu Alexandru Mușina a fost esențială. Aveam 17 ani, eram un adolescent sensibil și cam inconștient. Mușina m-a ajutat foarte mult. Mi-a orientat lecturile, mi-a citit poemele. Când i-au plăcut, mi-a spus, când nu i-au plăcut, mi-a spus. Și, mai important, mi-a explicat și de ce. Avea casa deschisă pentru noi la orice oră. Privind în urmă, îmi amintesc că îl vizitam la orele cele mai ciudate. Niciodată nu se supăra. Ținea mult la noi, așa trăsniți cum eram. Pe de altă parte, cred că și noi l-am ajutat pe Mușina. Erau anii ’80 și poetul era marginalizat, obligat să facă o navetă tembelă. Cu noi, puși tot timpul pe glume, omul mai uita, vorba poetului, de „urât și întristare”. Am avut o șansă imensă că l-am cunoscut, ca adolescent, pe Mușina. Culmea e că lipsa libertății crease prin anii ’80, în Brașov, o atmosferă de solidaritate a adevăraților intelectuali, o atmosferă care nu cred să mai renască vreodată. (Nu înseamnă că, Doamne ferește!, regret timpul respectiv.) La Cercul Literar 19 l-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun, un scriitor și un om pe care îl admir, pe Vasile Gogea, pe Ovidiu Moceanu, pe Angela Nache. Pentru mine, un adolescent, întâlnirea cu acești oameni adevărați a contat enorm.
Datorită lui Mușina am citit, când aveam 17 ani, la Cenaclul de Luni. A fost extraordinar. În armată fiind, am primit în primăvara lui 1983 numărul 100 al revistei ieșene Dialog, în care am debutat, „nășit” literar de Ion Bogdan Lefter. A fost, îți dai seama, un suport moral autentic, mai ales că nu am făcut o armată dintre cele mai ușoare.
Te-ai gândit vreodată că poezia e legată de o anumită vârstă? Că vine o vreme când poetul ar trebui să se apuce de scris altceva decât poezie?
Poate o să-ți par învechit, dar eu mai cred în inspirație. Nu poți scrie poezie așezându-te la masă și spunând „trebuie să scriu un poem”. Cei care se chinuiesc să scrie poezie pot păcăli un an-doi, dar până la urmă trucurile ies la suprafață. Nu poți păcăli poezia. Mă distrează când văd că sunt autori care au ajuns să publice două volume în același an, la un an distanță de la ultima carte. Din păcate, și poeți valoroși au senzația că, dacă au scris odată bine, e obligatoriu ca publicul, așa restrâns cum e, să le suporte toate făcăturile. Când poetul încetează să fie exigent cu el însuși, e terminat. Dar să răspund și la întrebare. Nu cred că există vîrste pentru poezie, proză, teatru. Cred însă în maxima libertate a scriitorului de a-și alege forma care să-l exprime mai bine. Uite, mie îmi dă tîrcoale un roman cu subiect universitar. N-aș putea spune când îl voi scrie, dacă-l voi scrie vreodată. Apoi aș vrea să scriu un monolog dramatic despre/pentru o femeie între două vârste. Încă îl coc. S-ar putea, cu toate proiectele posibile, să scriu doar poezie, să rămîn doar la poezie. Nu știu. Mai sunt și cărțile universitare pe care, prin natura meseriei, trebuie să le scriu. Și aici am câteva proiecte: un studiu despre pașoptiști, un studiu despre o parte a poeziei lui Eminescu, o a doua parte a tezei de doctorat despre optzeciști. Mai vreau sa fac și o antologie – idei am, timp să fie. Și să fiu sănătos.
„Pentru un poet graba de a publica e la fel de rea ca și lipsa de talent”
fragmente dintr-un interviu realizat de Mihail Vakulovski (în Contrafort, nr. 7-8 (93-94), iulie-august 2002)
Când ați scris primele poezii? Vă mai amintiți ceva despre ele?
Era prin clasa a IX-a, a X-a, cînd profesoara noastră de română, Cornelia Bularca, ne-a invitat să participăm la un cenaclu literar. Era mai mult o șezătoare literară la care, cu tact, profesoara noastră ne lăsa să credem că suntem foarte buni. În mod sigur nu eram și noi știam bine acest lucru. Primele mele poeme erau niște bacoviene încercări melancolice… Să-ți mai spun că învățătoarea mea din școala generală, doamna Petrișor, mi-a spus că am talent și că voi deveni scriitor. A avut intuiție învățătoarea mea.
Despre primele întîlniri cu Caius-Marius-Simona și ceilalți, cum vi-i amintiți, din acea perioadă…
Cu Simona și Marius am fost coleg de clasă în a XI-a și a XII-a, la Liceul „Unirea” din Brașov. Am fost și suntem prieteni foarte buni, pentru că, deși trăiam vremuri tulburi, aveam o mare libertate interioară și ne plăcea realmente să fim împreună. Popeasca stătea cu noi pentru că o făceam să râdă. Și acum, când suntem în formă, o facem să râdă cu lacrimi. Mie îmi plăcea foarte mult să o văd râzând. Oprea era pasionat de arheologie și, câteodată, dispărea cu zilele de la școală. Apărea apoi bronzat, zâmbitor și chiar cu un aer superior față de noi, ceilalți. Dacă stau să gândesc în urmă, chiar avea dreptul să ne privească așa, pe noi, elevii mai mult sau mai puțin model. Pe Caius Dobrescu l-am cunoscut mergând la Cenaclul 19. Îmi amintesc perfect, era o zi de februarie, și am intrat în cofetăria de la „Cerbul carpatin”, pe Hirscher, să mâncăm o prăjitură și să bem un ness. Înăuntru, un lungan care stătea chircit pe scaun comenta de zor cu un coleg al său. Lunganul era Caius Dobrescu, „colegul” – prietenul nostru Gabi Gaman. Simona, care m-a dus prima dată la Cenaclul 19, îl știa deja. Eu atunci l-am cunoscut. Cred că a și citit un poem, Baia de tablă, pe care nu l-am prea priceput, dar care i-a impresionat profund pe Sandu Mușina și Gheorghe Crăciun. Caius avea 16 ani și era în a X-a la Liceul „Andrei Șaguna”. Ne-am împrietenit foarte repede. […]
Cum ați ajuns la cele trei titluri ale cărților de poezie? Ce și câtă importanță au, pentru dumneavoastră, titlurile cărților?
Primului volum i-am spus cursa de 24 de oreîncă de la 17 ani. Am rămas consecvent pentru acest titlu până a apărut cartea, în 1994, când aveam 29. Poezii patrioticee un titlu „la mijloc de rău și bun”, ales după o perioadă în care am traversat o criză. Ultimul de până acum, Studii pe viață și pe moarte, mi-a, cum să spun, venit. Ca și celelalte.
Cred însă că poemele „cheamă” titlul cărții. Am găsit titlurile după ce am scris poeme din respectivul, devenit, volum. Pentru mine titlurile sunt la fel de importante ca și poemele însele. Îmi (mai) plac titlurile volumelor mele. […]
Ca redactor-șef al revistei Interval ați făcut un număr intitulat Intrarea în literatură, care e și titlul unui eseu publicat încă în nr. 1 din prima serie a revistei. Ce părere aveți despre literatura de după voi?
Cred că se scriu lucruri bune și foarte bune. De altfel, respectivul număr din Intervaldovedește că literatura nu piere, că sunt tineri talentați, care au ceva de spus. N-am să fac nici o listă pentru că nu vreau să nedreptățesc pe nimeni. Cred că tinerii trebuie sprijiniți. Eu conduc un „cerc literar” la Facultatea de Litere. De anul acesta avem și un masterat care se intitulează Literatură și comunicare și care e deschis pentru cei care scriu. Am dedicat un număr de revistă tinerilor, iar Intervala sprijinit, la a doua lui serie, programatic scrierile tinerilor.
„Comunismul este una din cele mai grave boli...”
fragmente dintr-un interviu realizat de Iolanda Malamen (în Ziua, nr. 3770, 2 noiembrie 2006)
Baia-Mare, Timișoara, Brașov, trei orașe importante în existența ta. Ce înseamnă fiecare dintre ele pentru tine?
De Baia Mare mă leagă copilăria și faptul că, născându-mă într-o familie de ingineri, tata, doctor în metale rare, era conferențiar, mama era profesoară la un Grup școlar, am avut, când eram mic, cam tot ce mi-am dorit, inclusiv o bibliotecă mare, cu cărți foarte bune, pe care la început le rupeam, apoi am încercat să le citesc. Din 1973 sunt brașovean și mă consider brașovean. Legătura mea sentimentală cu Brașovul e în directă legatură cu experiența mea culturală. Aici am făcut școli bune, generală la 12, liceul la liceul devenit astăzi Colegiul „Unirea”. Licean fiind, am fost coleg de clasă cu Simona Popescu, Marius Oprea, Sorin (Adam) Matei, Claudiu Secașiu. Caius Dobrescu era cu un an mai mic decât noi. În clasa a XI-a, l-am cunoscut pe Alexandru Mușina, omul care a avut un rol esențial în devenirea mea ca om și scriitor. În clasa a XI-a, am citit împreună cu ceilalți colegi ai mei din ceea ce e cunoscut astăzi ca „Grupul de la Brașov”, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea și subsemnatul, la Cenaclul de Luni. Pentru mine, experiența de atunci a rămas de neuitat. A urmat episodul cu facultatea la Timișoara, unde am scris mai departe poezie, unde am citit în cenacluri și am cunoscut oameni deosebiți: Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș. Am devenit prieten bun cu Viorel Marineasa, un om și un prozator excepțional, de asemenea cu Daniel Vighi. Am fost beneficiarul generozității lui Vasile (Bazil) Popovici, care mă mai chema în garsoniera lui și a soției, să discutăm și să mă hrănească. […]
Partea întunecată a lucrurilor, ne aflam totuși, în al doilea cincinal al anilor ’80, a constituit-o faptul că începând cu 1985 și până mi-am terminat studiile, am fost urmărit de Securitate. Am fost supus în repetate rânduri la presiuni psihice, am fost amenințat în repetate rânduri că voi fi dat afară din facultate. Pentru mama, care, după moartea tatălui meu în 1982, a crescut singură patru copii, grija s-a amplificat. Trăind apăsarea cumplită a acelor zile, luni și ani nu pot decât să fiu recunoscător celor care și-au jertfit viața pentru ca astăzi să fim liberi. Și iarăși, retrăind acei ani, voi ramâne cât voi trăi un adversar înverșunat al comunismului pe care-l consider o boală devastatoare. Am prins deci anii când excepționalii scriitori de expresie germană născuți în Banat, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner luau calea Germaniei. Singurul cu care am stat atunci de vorba, naiv, pentru că am făcut-o chiar în fața Universității, a fost William Totok. Faptul e consemnat în dosarul cu pricina. Și eu, ca toți prietenii mei, i-am admirat pe „nemți” pentru directețea și angajarea mesajului lor poetic. Antologia Vânt potrivit până la tare, tradusă din lirica lor, a reprezentat un reper esențial al biografiei mele literare. Timișoara amalgama locațiile unde se putea respira: cenaclul Pavel Dan, cenaclul Orizont, cenaclul Casei Universitarilor, superbele ei, mai ales vara, berării, cu presiunea cotidiană a regimului totalitar. Universitatea era deschisă în timpul iernii între 8 și 16 după-amiaza, pentru economia de curent. În plus, era plină de panouri cu figura cuplului Ceaușescu și cu „realizărili”. În cămin era de multe ori foarte frig, la cantină mâncarea era proastă. Îmi amintesc și acum coastele de oaie de pe care se scurgeau tot felul de pieliți și zoaiele în care ne băgam mâinile când eram de serviciu la cantină. Îmi amintesc și acum cotlecioarele care erau tăiate pentru a ajunge pe masa tovarășului Rector. Iartă-mă, Iolanda Malamen, dar nu pot să rup Timișoara culturală de aceea a existenței mele de zi cu zi acolo. În timpul studenției am continuat să-mi vizitez, din măsurații bani pe care mi-i trimitea mama și din ce mai făceam în plus vânzând țigări, pantaloni făcuți de un coleg sau făcând meditații, prietenii care frecventau, atunci, cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin. La Universitas era o atmosferă bună, în care noi ne-am păstrat identitatea de grup. Pe noi ne interesa o poezie „cu realul”, cum spunea prietenul meu Caius Dobrescu, în timp ce ceilalți, chiar autori de calitate fiind, erau mai „evazivi”, mai puțin angajați. De altfel, angajarea din poezie i-a dus pe prietenii mei spre ceea ce Securitatea „a dezvoltat” drept lotul Caius Dobrescu. Caius, Sorin Matei, Marius Oprea și alți prieteni au fost anchetați dur de Securitate, primii doi fiind bătuți crunt, iar Oprea scăpând de bătaie doar prin niște circumstanțe norocoase. Interesant este că dosarele noastre nu interferează. Al meu ține de episodul Timișoara, ale lor sunt încă învăluite într-o stranie ceață. Vreau să spun fără echivoc că, de exemplu, Caius nu și-a citit decât dosarul de urmărire de când era profesor la Făgăraș. Lui Oprea i s-a răspuns că nu are (sic!) dosar ș.a.m.d.
Ai reușit totuși să debutezi.
Paralel sau la suprafața socială, am reușit să debutez în revista Dialog de la Iași cu patru scurte poeme, cu sprijinul direct al lui Andrei Corbea și al lui Ion Bogdan Lefter. De altfel, Andrei Corbea, Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu au fost oamenii care m-au ajutat în devenirea mea poetică. I-aș adăuga aici pe Viorel Marineasa, editorul primelor mele două cărți, pe Călin Vlasie, editorul celei de-a treia și al romanului Bulevardul Eroilor, pe Gheorghe Crăciun, care mi-a fost, de multe ori, sfetnic literar. Toate cărțile mele, inclusiv prima a grupului, Pauză de respirație, au apărut după Revoluție. Când am vrut să publicăm, la Litera, volumul nostru colectiv, un tovarăș de acolo le-a spus lui Caius și Simonei că poezia noastră nu e bună pentru că n-are metafore. Așa, fără metafore, am reușit să publicăm cartea grupului abia după decembrie 1989. După 1990, Alexandru Mușina m-a adus redactor la prima serie a revistei Interval, care a fost întreruptă în 1992. Am reluat revista ca redactor-șef în 1997 și am condus-o până în 2004, când n-am mai editat-o din varii motive. La Brașov am participat nu numai la fondarea revistei, dar și la aceea a unei instituții, Facultatea de Litere, care a plecat cu 35 de studenți pentru a ajunge acum la 1200. Am fost multă vreme băiatul bun la toate și poate de aceea, în 2000, am fost ales șef de catedră.