Articole

Despre cum am scris Extratereștrii din vârful dealului, Studenta Alina sau O femeie de cretă… Toate sunt poeme care au legătură directă cu experiența mea de universitar. Dacă n-aș fi fost profesor în facultate, nu aș fi scris aceste poeme. Meseria mea actuală are legătură cu poezia. Poezia mea pornește din/de la realitate, iar realitatea de care mă „lovesc” în fiecare zi este lumea universitară. Este lumea universitară o lume aparte? Ea e o lume specifică dar nu ruptă de realitatea în care ne ducem existența de zi cu zi. Universitatea e o lume rigidă și seacă în măsura în care toată existența e rigidă și seacă. Poetului, că de aia e poet, îi e dat să-i descopere asperitățile și profunzimile, poetului îi e dat să privească dincolo de suprafețele politicoase și uneori plicticoase ale vieții academice. Asta nu înseamnă, doamne ferește, că poetul își va dezvolta viziunile „pe spinarea” studenților lui. Cred însă că un poet are, în ce privește literatura ca și existența, o capacitate mai accentuată de a surprinde profunzimile. De ce? Pentru că el, scriitorul, citește și înțelege literatura din interior. Legătura dintre scriitorul/profesor universitar și literatură eludează cel mai grav fenomen care poate caracteriza viața universitară, blazarea funcționărească. A merge la școală ca un funcționar e sinistru. A pierde bucuria de a te întâlni cu literatura și cu interpretarea ei e iarăși sinistru. Cred că scriitorul/universitar e ferit de această primejdie, de a se plictisi de propria meserie. În sensul ideilor de mai sus trebuie spus că americanii cei pragmatici au inventat cursurile de scriere creatoare, cursuri în care meseria de scriitor se învață.

Una dintre trăsăturile specifice ale filologiei brașovene, unde funcționez și eu ca lector „tânăr și vivace” (Luca Pițu), este tocmai această prezență a cursurilor de scriere creatoare. Colegii mei Alexandru Mușina, Romulus Bucur și Caius Dobrescu au predat sau predau „scriere creatoare”. E, fără îndoială, domeniul la care, fără experiență scriitoricească, nu se poate ajunge. E un punct de convergență a scriitorului cu condiția de scriitor. Lumea universitară poate fi stimulativă pentru scriitor. Chiar despre viața universitară brașoveană se pot scrie cărți. Nu numai câteva poeme, nu doar cărți didactice, ci chiar romane. Ce proză ar ieși din prezentarea unui concurs de admitere, cu scena-pivot amplasată în subsolul corpului N, în renumitul „bunker”. Ce scene de viață s-ar putea desprinde de acolo! Poate colegii mei prozatori pregătesc ceva. Până atunci, repet, lumea universitară stimulează scrisul. Inclusiv scrisul studenților. Ai noștri filologi au publicat poezie, proză, eseuri în reviste dintre cele mai prestigioase, unii dintre ei au debutat în volum când încă nu ieșiseră de pe băncile școlii. Să fie climatul filologiei brașovene favorabil? Eu cred că da. Admir deschiderea către nou a tuturor colegilor mei. Nu cred că a existat talent real în literele brașovene care să nu fi fost încurajat și stimulat. Fără o anume solidaritate scriitoricească nu cred că ar fi apărut revistele studenților: Neo-hopi, coordonată de Caius Dobrescu sau Erată, susținută cu real entuziasm de Virgil Podoabă și de întreaga echipă de critici/universitari de la Vatra. Fără complementaritatea dintre scriitor și universitar, dimensiunea originală și proaspătă a filologiei brașovene nu cred că ar fi existat. Cât va mai ține încă entuziasmul nostru? Va fi fiind el unul structural sau e unul care, supus eroziunii timpului, se va transforma în blazare? Mai întâi de toate trebuie să repet că eu nu cred că scriitorul/universitar se poate blaza. Poate numai dacă i se face greață de literatură și implicit de propria literatură. Pornind de aici eu cred că atâta timp cât scriitorul e viu și universitarul e viu, el nu devine un simplu funcționar care-și ține cursul sau seminarul, salută și-apoi pleacă.

E adevărat, tot ce-am scris până aici ține de partea luminoasă a lucrurilor. Partea întunecată începe, ca mai toate lucrurile  trăitoare în țara tranziției-fără-de-sfârșit, cu banii pe care-i primește pentru munca lui scriitorul/universitar. Enunțarea unei cifre e menită să întristeze orice profesor cu același statut din Ungaria sau Polonia. Dacă un, să zicem, lector român face imprudența să spună ce salariu are în țară, colegul său ungur sau polonez își face o cruce mare și se încruntă. „Chiar așa rău o duceți?” întreabă el. „Chiar așa” vine și răspunsul. Într-o țară condusă de universitari și scriitorul/universitar are un standard de viață mizerabil. Astfel sfera lui de preocupări nu se oprește la universitate și scris, ci trebuie să cuprindă, din rațiuni de simplă supraviețuire, alte preocupări. Astfel, timpul scriitorului/universitar se îngustează continuu. Cine pierde din această acerbă luptă pentru existență? Scriitorul nu se îndepărtează numai de scris, el se îndepărtează și de studenți, în măsura în care, din lipsă de timp, micșorează sfera activităților extra-didactice: cercuri științifice, cenacluri… Să nu mai spun că scriitorul/profesor, la fel ca și studentul acuză prețul prohibitiv al cărților. Astfel, scriitorul/profesor e obligat să mai treacă un obstacol, să mai depășescă, asemeni lui Făt-Frumos, o primejdie, cea deprofesionalizării. Încercare grea, dat fiind că materialicește, toate îi stau împotrivă. Paradoxal, pentru scriitorul/profesor nu numai deprofesionalizarea este un pericol, ci și superprofesionalizarea e un risc. Din prea mult zel, scriitorul tinde să devină tot mai mult profesor. Îl fascinează teoriile, începe să gândească în sisteme riguroase, construiește scheme de o logică ireproșabilă. Echilibrul fragil al binomului scriitor/profesor se rupe, cea de a doua calitate absorbindu-l în totalitate pe omul nostru. Simbioza de care vorbeam la început apare acum ca ruptură, o ruptură de un dramatism real, metafizic. Ce poate face scriitorulîn fața acestei situații? O soluție ar fi să descrie însăși această rigidizare, această pierdere a condiției de scriitor. Asta, evident, dacă nu și-a uitat și meseria.

Al doilea răspuns am încercat să-l dau la începutul textului. Nu trebuie uitat că lumea universitară face parte din realitate. Poți descoperi în ea profunzimi, poți primi sugestii. Totul e să fii permeabil, să stai cu ochii deschiși.

Despre cum am scris Extratereștrii din vârful dealului… stând la o cafea pe colina universității, la ore târzii ale după-amiezii și privindu-mi studentele, ființe fragile, trecând cu dezinvoltură prin haita de câini care asediau clădirea. Despre cum am scris Studenta Alina… după o discuție tranșantă și sinceră cu o studentă care spunea că ei nu-i place nimic din ce face și că studiază doar pentru a nu se apuca, încă, de muncă. Despre cum am scris O femeie de cretă, în timp ce mă aflam în DII4, o sală de pe colina universității brașovene unde pe perete imaginația înfierbântată a unui student desenasepe perete o imensă femeie din cretă albă.

text publicat în Interval, serie nouă nr. 5-6 (13-14) 1998