Cronici
Direcția Andrei Bodiu
Poezia lui Andrei Bodiu, cuprinsă în cîteva cărți deloc voluminoase, are o putere extraordinară de absorbție a realității/realităților. Ca picătura de rouă care reflectă cerul. Orice termen prin care ai încerca să descrii proiectul lui poetic își are dublura, uneori termenul opus. Poezie a imanenței? Dar, dincolo de ce se vede, e cineva aflat în căutarea transcendenței, cea atît de bine ascunsă/camuflată în chiar imanență, în pliurile suprafețelor. O poezie a senzației? Ba și una a ideii, una reprezentată de/încorporată în lucruri. Cum ar zice William Carlos Williams: „No ideas but in things”. Un confesiv? Confesiunea lui are ceva impersonal. Personist? Personismul lui nu e nombrilism, nu are treabă cu poezia intimității, e efectul reflecției în suprafețele extimității. Poezia banalului? Banalitatea captată de Andrei Bodiu are aura iluminării de-o clipă. „Everything is illuminated”, cum zicea Jonathan Safran Foer. Dezabuzare, detașare? Detașarea e doar o formă a pudorii (avea alergie la patetic, la retorica pateticului). Ironie? Întotdeauna amară. Sau… resemnată, semn al resemnării. „Expresionismul” lui e postmodern, iar postmodernismul lui e unul al reprimatului, retractatului, postmodernismul „Soarelui negru al Melancoliei”. Să adaugăm decupajele suprarealiste? Subrealiste? Fire multe, așadar. Vizibile și invizibile. Care țes misteriosul desen din covor.
Am scris despre Andrei Bodiu de două ori. O dată în 2002, despre Studii pe viață și pe moarte. A doua oară în 2014, cînd am răspuns unor întrebări pentru ziarul Timpul, după ce Andrei ne-a părăsit. În 2002, în cronica Despre urmele care se destramă în alte geometrii, porneam de la descrierea coperții, a cărei imagine o alesese chiar el. Imaginea era, în felul ăsta, o prelungire a poeziilor, un „prolog”. O fotografie ștearsă, inexpresivă, „anti-reclamă”. O metaforă unificatoare pentru întregul cuprins al volumului. Urmele lăsate de un avion cu reacție, tot mai ample. „Ecouri vizuale”. Corelativ obiectiv pentru poezia realului! „V-ați prins?” (l-am citat!). Pornind de la imaginea-sursă, semnificațiile se „destramă” în alte forme, în alte geometrii de înțelesuri, chiar la vedere. Totul e să vrei să te uiți cu atenție – spre urmele avionului, spre ecourile de semnificație ale unui poem. Și mai avansam ideea că, da, cum s-a spus, Andrei scrie o poezie a cotidianului, biografică, dar una care pare vidată de subiectivitate, în care „cotidianul” nu e unul… cotidian/familiar/obișnuit. Un biografism obiectiv(dacă e cu putință așa ceva). Mai spuneam ceva, încă de-atunci, despre postmodernism și expresionism, legate de Andrei. Trimiteam și la o imagine des citată prin 2002, o scenă din filmul American Beautyal lui Sam Mendes, care rula și la noi: cea cu o pungă luată de vînt și plimbată de colo-colo. Găseam semnificații comune între poezia lui Andrei și scena din film. Șase ani mai tîrziu aveam să găsesc punga aia în volumul Oameni obosiți, în poezia Lîngă gara Predeal: „Lîngă gara Predeal o femeie/ Cu basma pe cap și/ O pungă în mînă merge/ În patru labe./ Se chinuie ca un melc/ Să ajungă la o centrală termică/ Dezafectată.// Peste vreo lună cînd trec prin Predeal/ Ea e la începutul drumului/ Gheața s-a topit punga albă joacă în vînt ca/ În American Beauty”. În „recenzie”, un text mai literar (am reținut printre Reperele criticede la finalul volumului de față doar un fragment), aduceam în discuție și lansarea de la Tîrgul de carte din vara lui 2002, la care am vorbit împreună cu prietenul nostru Caius Dobrescu: „Ce mai înseamnă astăzi aceste cuvinte: biografism, cotidian – întreb retoric, legîndu-mă de afirmațiile lui Caius. Ce mai înseamnă cînd de douăzeci de ani încoace nu se mai face, parcă, altceva? Nimic. Pietre tombale. «El aduce în poezie propriul lui sunet», spunea Caius. Ce fel de «sunet»? Și chiar dacă ar fi propriu, cum se mai poate auzi el, sunetul, în hărmălaia asta de zeci și sute de sunete proprii, autentice și false? [de la Tîrg, dar Tîrgul era și o metaforă a producției literare]. Andrei Bodiu încearcă altceva decît să mai aducă un sunet (fie și nou) în hărmălaie – el face ce făcea Bacovia la timpul lui: se ocupa cu… simplificarea sunetelor. Nu un sunet, așadar, ci simplificarea sunetelor!”. Și încheiam cu o imagine dintr-o fotografie a lui: „Iată, de pildă, una care îmi aduce aminte de o fotografie din 1934 a lui Robert Doisneau cu un băiat luîndu-și avînt de pe o suprafață cu iarbă ca să sară… unde? Într-o prăpastie? Într-o groapă mică? Sau poate doar continuîndu-și alergarea pe un plan înclinat care nu se vede din perspectiva fotografului” – și citam un vers al lui Andrei care se potrivea perfect acestei imagini: „Dă-te mai încolo mi-ai strigat și-ai/ sărit”. Mă întrebam, la sfîrșit: „Ce-a vrut Bodiu să spună scriind? Dar Doisneau fotografiind?”. Îmi pare rău că nu l-am întrebat atunci pe Andrei ce-a vrut să spună. Unde a sărit personajul lui?
În al doilea text, Linia directoare Andrei Bodiu, avansam ideea că exista în poezia de-atunci o direcție care pornea de la acel tip de minimalism, de la poezia realului, a cotidianului, chiar cea a lui Andrei Bodiu. E valabilă pînă astăzi, nu o zic numai eu, o spun mai mulți, inclusiv tineri apăruți în literatură mai recent. De-ar putea avea și ei inefabila lui complexitate…
Simona Popescu – Prefața volumului Andrei Bodiu – Opera poetică, Rocart 2024, pp. 33-35
„Fără să-și fi publicat deocamdată versurile, junii poeți despre care scriu acum două vorbe sînt deja… cunoscuți! Vreau să spun că, fără să-i fi numit, Nicolae Manolescu a scris – acum aproape doi ani – o frază elogioasă despre ei în prefața volumului colectiv Cinci(Ed. Litera, 1982) (volum publicat, în fond, de cîțiva frați ai lor mai mari…). Îi «descoperise» Alexandru Mușina, adevăratul lor «naș» literar. Avusese, nu-i vorbă, ce să descopere: Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea au dezinvoltura talentului netrucat și aerul risipitor al unei frumoase, adolescentine încrederi în poezie și în ei înșiși. Cel care intră acum în (ei, da!) dialogul literaturii e «ingenuul» micului cerc de poeți, ceilalți trei fiind – în poezie, se-nțelege! – ceva mai detașați, mai sarcastici. El pune cu precizie în scenă spectacolul gesticulației nonșalante, dublîndu-l cu o – implicită – conștiință a scrisului îndreptățită să legitimeze, oricînd, un poet.”
Ion Bogdan Lefter(șapou la grupajul de poeme de debut ale lui Andrei Bodiu, în Dialog, Iași, anul XVI, nr. 1 (100), aprilie 1984, p. 8)
„Coșmarul realității imediate și impasul în care optzeciștii cred că s-a împotmolit poezia promoțiilor ’60 și ’70 îi împing pe tinerii din Grupul de la Brașovspre ceea ce ei au numit «o nouă alianță» cu realul, «o nouă sensibilitate». […]
Termenii acestei modificări de paradigmă au devenit ceva mai clari odată cu apariția volumului colectiv de la Litera, Pauză de respirație. […] Este vorba, de fapt, de o poezie a supraviețuirii, dar nu prin fuga de realitate, ci prin developarea îndîrjită a tuturor componentelor ei. Un adevărat mizerabilism al sfîrșitului de secol XX, cu autobuze și trenuri jegoase, cu promiscuitatea din căminele studențești și viața consumîndu-se în celulele de beton ale blocurilor: «O suprafață cenușie pe care-mi plimb mîna./ Două ochiuri de sîrmă. Și-n spatele/ lor ochii mei.»/ «Și dincolo?»/ «Și dincolo o bucătărie cu dulapuri mari. Multe/ farfurii și un șervet și o lustră și parchet și/ miros de prăjeală și/ Ce te uiți mă huliganule mama ta a dracu,/ vrei să furi? Da Ionele hai că iar a venit unu/ la furat.» (Andrei Bodiu, Trezirea). În proporții diferite, realismul acesta disperat e vizibil la toți cei patru poeți din Pauză de respirație. La Andrei Bodiu cu o parte din chiar recuzita poeților optzeciști (de care îl apropie mai ales biografismul), la Simona Popescu, Marius Oprea și Caius Dobrescu într-o intenție mai clară de a mixa codurile comportamentale sau sociale, tipurile diferite de culturi, limbajele, în spațiul unor construcții ample, articulate nu rapsodic, ci în spiritul cinematografului modern. Ficțiunea, imaginile, artificiul – pe scurt tot ceea ce dădea corp literar poeziei mai vechi – au dispărut, lor fiindu-le preferat un caleidoscop de secvențe în care efectele de poeticitate sînt obținute nu prin «lipitură», cum spune Simona Popescu într-unul din articolele ei, ci prin scurtcircuitare.
Cu cîteva poeme impresionante, Pauză de respirație se impune ca un foarte promițător început de drum pentru poeții Grupului de la Brașov.”
Florin Manolescu(Poezia Grupului de la Brașov, în Luceafărul, nr. 35, aug. 1991, p. 5, inclus în volumul Litere în tranziție, București, Cartea Românească, 1998, pp. 216-218)
„Pauză de respirațiee o cantată pe patru voci a mizeriei existențiale. Notele comune, multe din ele surprinse de Ioan Moldovan (Familia, 10/1991) și Florin Manolescu (Luceafărul, 3/1991) țin, probabil, de intenția expresă a îngroșării identității de grup. Dincolo, însă, de ceea ce e demonstrativ și sfidător în această exponențialitate, textele rămîn inconfundabile chiar și în cazul temelor interșanjabile. Există, de altfel, un mic repertoriu obligatoriu (partitura trezirii, de pildă) în care poeții și-au riscat șansa diferențierii într-un pariu între ei, pariu cîștigat de fiecare în parte. Construcția identității de grup e paralelă cu aceea a identității individuale și frontul diferențierii exterioare e dublat de cel al diferențierii interne. Chiar dacă aceasta e acum ocultată, în parte, de imperativul coeziunii, ea se bazează pe elemente, forme de personalitate. Fiecare din cei patru și-a rezervat un punct de fugă și trădarea e deja pusă la cale.
Andrei Bodiu pare vocea cea mai interiorizată a grupului și structura cea mai retractilă. El folosește notația într-un regim contemplativ, reducîndu-și vehemența la acuratețe. Versul lui e resemnat și melancolic, cu o bătaie deceptivă. Stenograma cea mai brută e înconjurată de un halou reflexiv și se dezvoltă într-un ritm nostalgic. Un exercițiu de registre diverse tinde, în cele două poeme mai ample (Trezireași 319), să inducă realul imediat într-o stare polifonică. Placate pe cotidian, poemul descoperă în structurile ordinarului o mitologie precară alienantă și anxioasă. Scriitura se ține strâns de relieful existențial imediat, zvîcnind rareori spre imaginativ și tăind orice orizont de idealitate. Dar această fidelitate față de real devine o viziune a infernului.”
Al. Cistelecan(Poezia de mîine – facțiunea brașoveană, în Vatra, nr. 12, 1991)
„S-a discutat dacă Andrei Bodiu aparține generației ’80 sau ’90. El a fost inclus în antologii purtînd fiecare dintre aceste etichete. Indiferent de răspunsul pe care l-am da, un lucru este cert: poezia lui este o mărturie despre anii ’80, face parte din acel corpus de texte fără de care generațiile viitoare nu vor putea înțelege (ceea ce a mai rămas din) spiritul epocii. […] Lirica lui Andrei Bodiu este diferită fiindcă, total lipsită de patetism, ironie lexicală, spectacol, ea exprimă într-un mod aproape clinic acea stare de cronicizare a spaimei și dezgustului, de disperare pătrunsă în oase, devenită una cu măduva oaselor. Scîrba, sila, spaima, groaza, suferința tind să se confunde, să se topească în aceeași pastă indistinctă. Conștiința că din acest univers nu se poate evada este întărită de evaziunile pe care A.B. le propune totuși. Camera sa este încercuită de ecouri marine, poetul aude cîntecele înecaților, trece în reverie: «Aș avea nevoie de o corabiespun și/ obosesc înotînd. În fața/ mea se aprind beculețele nava care înghite/ apa care o adună și suge burta ei/ trăiesc împreună cu peștii». Reveriile se dovedesc pînă la urmă tot figuri ale înghițirii și sufocării. Înecul este o variantă a asfixiei.”
Caius Dobrescu(Lada și omul, în Vatra, nr. 1-2, pp. 26, 1995)
„Este multă mișcare în poemele lui Andrei Bodiu, acestea țîșnind parcă dintr-un subtext exploziv, angoasant și panicard, dintr-o neliniște primară, aproape fiziologică, dar și dintr-o ritmică subiacentă a pulsației viului. Textul însuși pare a fi numai un pretext, deoarece cuvintele umplu pur și simplu acest gol imens ontologic, sugerînd o rotire circulară completă (care este tot o rotire în gol); un ciclu deja încheiat al efortului disperat de articulare de la sens la non-sens, și invers, conform unei poetici a absurdului existențial, asumată însă cu destulă ingenuitate. Timpul trăirii pare și el redus la un lanț extrem detensionat de clipe discontinui: «clipa cea repede» multiplicată la infinit. Un maratonist al clipei ne pare a fi Andrei Bodiu, al clipei atingînd dureros granița dintre ființă și moarte. Totul se derulează, în poemele sale, cu viteză mărită, secvență după secvență, de o concretețe halucinantă a exilării eului într-un tărîm devastat, fără nici o ieșire. […] Discursul, în latura sa exorcizantă («atîtea semne mi-am spus atîtea semne»), se configurează ca o replică la golul existențial lăuntric de care vorbeam, dar și în virtutea unei atitudini, pe deplin îndreptățite, de frondă și inconformism, de sfidare a oricărei convenții literare. Ceea ce presupune o regîndire, simultană însă, a poeziei înseși ca poezie. […] Poetul este un ironic ascuns. El nu se poate detașa (nici nu intenționează) de propriile neliniști. Dar mai ales nu se poate proiecta pe sine în eul îndepărtat. Amintirea își pierde și ea cu totul funcția derealizării. […] cursa de 24 de ore este o cursă de mișcare regresivă, de totală abandonare într-o zonă ambiguă a realului: «Și tu mă întrebi unde stau./ Înăuntru. Afară». […] Andrei Bodiu pare dotat cu un extraordinar suprasimț metafizic al primejdiei care amenință eul din toate părțile. O notație aparent benignă, cum ar fi «Parcă un robinet îți/ strînge ușor încet creierul în fiecare dimineață», spune destul despre forța de sugestie tragică a acestei poezii. Prin extrapolare simbolică, poetul însuși devine un fel de obiect suferind, strîns răsucit în menghina necruțătoare a realul.”
Cornel Moraru(Un maratonist al clipei, în Vatra, nr. 1-2, 1995)
„Caligrafii postmoderniste sînt poeziile lui Andrei Bodiu.O realitate epidermică se scrie direct pe pielea poemului. Scene, întîmplări, personaje și dialoguri cotidiene: iată materia principală. Învăluită într-o atmosferă derizoriu-absurdă care face suportabilă melancolia. Umorul se ascunde în detalii deopotrivă banale și bizare. Viața, lămuritoare și colorată, nu pare să aibă nici cauză, nici scop, precum pisica fără cap și fără coadă peste care a trecut automobilul gri-metalizat al morții.”
Nicolae Manolescu(pe coperta a IV-a a volumului Studii pe viață și pe moarte, Editura Paralela 45, Colecția „80”, Seria „Poezie”, Pitești, 2000)
„Andrei Bodiu e un poet atît de consecvent cu sine, încît nu poți decît să-l invidiezi. Poezia lui aparent simplă, aparent lipsită de orice parti pris poetic, convinge și impune. Înțelegi că atunci cînd Andrei Bodiu pune pe hîrtie propozițiile lui laconice, prozaice, colocviale, anodine și așa mai departe, el nu se joacă. Înțelegi și faptul că a scrie astfel de propoziții care primesc forma versului e la fel de greu și responsabil ca și «facerea» unei metafore. Dar pe Andrei Bodiu nu-l interesează metaforele, nu l-au interesat niciodată. Ca și celelalte cărți ale sale, Studii pe viață și pe moarte, noul său volum de poezie și cel mai bun de pînă acum – e rezultatul unui pariu. Pe viață și pe moarte, cum autorul însuși o spune. E un pariu pe viața poeziei – acea delicată făptură psiholingvistică pe care Andrei Bodiu o ia cu îndrăzneală de mînă și o conduce, desculță și nefardată, pe străzi, prin încăperi domestice și triste în inefabilul lor, printre personaje de tot felul, prin propriul său suflet și prin berării, piețe, țări (vezi poemele sale de inspirație slovenă). Dar e și un pariu pe moartea cuvîntului poetic – acel pitic colorat, cu facies grotesc-oracular, de prin fața caselor noastre cu cioburi de oglinzi sclipind în tencuială, după care se dau în vînt, acum ca și altădată, unele matroane didactice, fie ele bărbați sau femei. Numai că Andrei Bodiu – acest poet energic și corpolent, cu discurs de călugăr zen, dar un poet sărac în vorbe, lipsit de orice sofistică teoretică, în ciuda marelui său talent de profesor de text – știe să nu se mintă și să creadă tocmai în aparențe. Oricît s-ar dovedi de tentante subteranele și meandrele cotidianului, pentru Andrei Bodiu nu există o transcendență, nici a trăirii, nici a rostirii. Profunzimea e a vieții care curge, a clipei care se pierde și a fotogramei de moment.”
Gheorghe Crăciun(Poezie de mare viteză pentru un alergător de cursă lungă, în Observator cultural, nr. 13, 23-29 mai 2000)
„Recentul volum Oameni obosiți(Editura Paralela 45, 2008) stă și el sub norma «tranzitivității», a detașării de tribulațiile eului, consemnînd scene, întîmplări, obiecte aparent banale, într-o tonalitate neutră, ce repudiază crispările afective ori clamările retorice. O lume ce-și trădează de fiecare dată condiția strict obiectuală, imanența goală de sens e transcrisă în notații precise, în cuvinte anodine, lipsite de relief și de personalitate precum realitatea pe care o desemnează. Fragmente de real, intermitente notații ale unei lumi alienante, enunțuri din care orice retorică a afectivității e absentă, toate aceste particularități ale lirismului lui Andrei Bodiu sînt de regăsit și în acest volum structurat în două cicluri, Oameni obosiți și Poezie și bani. […] Stenograme abrupte ale derizoriului, portrete ce seamănă cu niște fișe clinice, răsfrîngeri parodice ale ritualului pactului autobiografic, cu melancolii refulate și anamneze raționalizate, versurile lui Andrei Bodiu sînt rezultatul unei sintaxe a derizoriului, ce-și ascunde cu grijă melancoliile și obsesiile, își camuflează reveriile, își inhibă cu bună știință ardențele imaginarului, pentru a lăsa să subziste doar o scriitură malițioasă și exactă, concentrată și frustă.”
Iulian Boldea (Expertizele singurătății, în Vatra, nr. 9, 2008, reluat în volumul Aproximații, Editura Contemporanul, 2010)
„Încă de la început Andrei Bodiu a mizat pe autenticitate– de aici și existențialismulpoeziilor sale. Andrei Bodiu chiar trăiește ce scrie. Andrei Bodiu scrie ce trăiește. Realitateși biograficsînt cuvintele care caracterizează poezia lui Andrei Bodiu, realitatea cuprinzînd socialul, iar biograficul – eul autoruluicu garda deschisă vraiște. […] Autorul nu face altceva decît să descrie ce a trăit, ce a făcut sau ce a văzut; să observe imaginile, acțiunile din realitate și să le treacă pe hîrtie, aici rolul principal revenindu-i filtrului autorului, astfel că alegerea durează. […] Andrei Bodiu reușește să țină lucrurile în mișcare pe spații foarte mici și chiar, de obicei, înguste, ca-n tenisul de masă, nu însă și în cazul poemului hardughia, unde Bodiu face o trecere bruscă de la «realismul socialist» al părinților la poezia cotidianului. […] Fragmentarismul, sau «fracturismul», cum va fi numit peste cîțiva ani după apariția cursei…, de doi poeți de asemenea de la Brașov, basarabeanul Dumitru Crudu și Marius Ianuș […], se va accentua și mai tare în Poezii patriotice, unde toate poemele sînt niște bucăți, niște rupturi, niște cioburi. […] Dacă în primele două cărți Andrei Bodiu era pasionat în special de banal, de derizoriu, în Studii pe viață și pe moartesînt preferate situațiile limită, ca-n proza lui Poe și-n poezia lui Vladimir Vîsoțki, pe care-i interesa, pentru literatură, omul și reacțiile lui în cele mai grele situații.”
Mihail Vakulovski(Studii live sau În cursa pe viață și pe moarte a lui Andrei Bodiu, în Portret de grup cu „generația optzeci” (Poezia), Editura Tracus Arte, București, 2010)